Picture
Dimitrie Bejan (1909-1995) a fost singurul băiat al unei familii cu şase copii. Îşi amintea că tatăl său chema străini de pe drum şi îi punea la masă, iar mama lui se ruga foarte frumos. După ce a absolvit cursurile Seminarului Teologic din Iaşi a făcut Facultăţile de Teologie şi Istorie din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. După ce a trecut prin război, prizonierat şi puşcăriile comuniste a fost preot la Ghindăoani. Veneau şi câte o mie de oameni la slujbele lui. Pentru că nu era voie să facă propagandă religioasă, iar el predica liber în biserică, a fost judecat de un consiliu bisericesc, luându-i-se dreptul de a sluji.

A avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist. Deşi era urmărit permanent de un securist, oamenii veneau la el în continuare.

RĂZBOI, LAGĂR, TEMNIŢĂ
Din 1940 a fost hirotonit, dar pentru că era război a fost trimis pe front ca preot militar. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948. În cartea de mărturii "Bucuriile suferinţei", părintele povesteşte lucruri înfricoşătoare despre viaţa în prizonierat. De foame, prizonierii îşi puneau pe foc centurile şi bocancii şi le mâncau.

Pe unde ajungeau, ruşii îi primeau bine, deşi erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe părinte să îi boteze. Mergeau la râu şi se botezau în grupuri mari. "În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. (...) Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. (...) Odată, la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc.

Erau 3.600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat." Despre chinurile din Siberia a povestit părintele în volumul "Viforniţa cea mare": "Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte, alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii - poate mai multe şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fieacre zi fără repaos. (...) şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru...".

Paradoxal, părintele Bejan nu a considerat acei ani din viaţa sa un iad: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept". Dar anul 1948, după întoarcerea în România, nu a însemnat libertatea părintelui Dimitrie Bejan. I se făcuse dosar în Rusia, pentru că susţinuse cauza Basarabiei, iar românii, considerându-l luptător anticomunist, l-au trimis în temniţă.

A fost la Jilava, apoi la Văcăreşti, pe urmă la Aiud, apoi la Canal, iarăşi la Jilava, pe urmă la Cavnic, şi iar la Aiud. În 1964 a fost eliberat prin decretul de graţiere colectivă. Vecin de celulă la Aiud cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect, părintele Bejan îşi aduce aminte de perioada puşcăriei: "Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (...) Iată, eu aveam împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos".

MILIŢIANUL CREDINCIOS DE LA AIUD
Împărtăşania i-o aducea un miliţian (culmea!), care nu a bătut niciodată pe nimeni, scria părintele. Nu ar fi putut să-i răsplătească vreodată binele de a-i aduce împărtăşania, aşa încât bătăile, umilinţele pe care le primea de la gardienii care îşi făceau treaba apăreau drept lucruri minore. "Cei mai persecutaţi am fost noi, preoţii ortodocşi".

Pare incredibilă mărturisirea aceasta şi totuşi este adevărată: "Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau puşcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! (..) Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală." Lipsurile din închisoare le împlinea Hristos în Care a crezut, Care i-a trasformat chinurile în rai, iar gratiile în zări de infinită libertate.

"Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii, (...) şi la a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit" Părintele Dimitrie Bejan
Sursa.

Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, vol. 1
Parintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, vol. 2
 
 
Picture
 Părintele Teofil: "Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să ştim ce este rugăciunea de toată vremea e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viaţa călugărească şi când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se dă "haina veseliei", cămaşa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru viaţa călugărească, se spune aşa: "Fratele nostru - i se spune numele - primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Asta se spune în general în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă, să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte "sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Şi după aceea cuvântul se adresează candidatului la călugărie şi i se spune aşa: "Că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice <<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul>>". Prin urmare, de metanii este legată rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi rugăciunea aceasta se face având acest suport material pentru lucrarea spirituală care este rugăciunea. I se dau metaniile şi călugărul trebuie să le aibă la el şi să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Prin urmare obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână de multe ori se întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea "în toată vremea în minte, în inimă, în cuget şi în gură numele Domnului Iisus", îşi uită că trebuie să spună "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"."

 
 
Picture
Prăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru lisusHristos






În anul al treilea al predicării Sale, Stăpînul Hristos a vorbit adesea ucenicilor Lui despre Patima Lui cea apropiată, şi de asemenea despre slava Lui care avea să urmeze chinului şi morţii Lui de pe Cruce. El le-a grăit acesea astfel încît Patima Lui cea de neocolit să nu îi înspăîmînte pe ucenici, să nu le slăbească credinţa, şi să nu îi lase să cadă în înşelarea că totul nu a fost decît un vis. El, Cel Atotînţelept, a voit să le dăruiască ucenicilor vederea a unei părţi măcar a slavei Lui, şi aceasta înainte de Patimă şi de înviere. Astfel voind, El i-a luat pe Petru, pe lacov şi pe loan şi au urcat noaptea pe vîrful Muntelui Thabor, unde S-a schimbat la faţă înaintea lor: Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Moise şi Ilie, proroci mari ai Vechiului Testament, au stat atunci de o parte şi de cealaltă a Lui, şi au grăit cu El. Văzînd aceasta, ucenicii au căzut în uimire, iar Petru a zis: Doamne, bine este ca să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una (Matei 17: 4). Pe cînd Petru încă vorbea, Moise şi Ilie s-au depărtat, iar locul s-a acoperit cu un nor luminos care i-a acoperit pe ei, iar din nor s-a auzit un glas zicînd: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L. " Auzind glasul, ucenicii s-au spăimîntat foarte şi au căzut cu feţele la pămînt ca şi cînd ar fi fost morţi. Ei au rămas aşa, tremurînd de spaimă, pînă cînd Domnul a venit la ei şi S-a atins de ei şi le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17: 7). Dar oare de ce a luat Mîntuitorul doar pe trei dintre ucenicii Săi cu El? De cenu i-a luat pe toţi? Aceasta a fost pentru că Iuda nu putea fi vrednic să vadă slava cea dumnezeiască a învăţătorului, el, cel care se pregătea să îl vîndă. De aceea, luîndu-i pe toţi ucenicii cu El, ar fi însemnat ca numai Iuda să fie lăsat afară, la poalele muntelui, ceea ce nu ar fi fost drept: din pricina acestei excluderi, trădătorul şi-ar fi îndreptăţit cu atît mai mult trădarea lui. Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă pe înălţimea unui munte şi nu într-o vale? El a făcut astfel ca să ne înveţe pe noi două virtuţi de căpetenie: dragostea de nevoinţe şi obişnuirea cu gîndurile dumnezeieşti; căci urcarea la înălţimi cere nevoinţă, iar înălţimile însele reprezintă gîndurile noastre cele înălţate la cugetarea lucrurilor dumnezeieşti. Dar de ce S-a schimbat Domnul nostru la Faţă noaptea? El S-a schimbat la Faţă noaptea deoarece timpul nopţii este mult mai potrivit pentru rugăciune şi cugetări dumnezeieşti decît timpul zilei; şi pentru că întunericul nopţii ascunde ochiului toate frumuseţile cele de jos, de pe pămînt, şi dă la iveală frumuseţile cele de sus, ale bolţii celei înstelate a raiului. Dar de ce au venit de faţă şi Moise şi Ilie? Ei au stat atunci acolo de faţă şi au grăit cu Domnul în scopul de a face de nimic minciuna jidovească cum că Hristos a fost unul dintre proroci, adică, Ilie, Ieremia sau vreun altul. De aceea S-a înfăţişat El înaintea ucenicilor ca un împărat, care este deasupra prorocilor, şi de aceea Moise şi Ilie au apărut ca nişte slujitori ai Lui. Domnul îşi arătase puterea Lui dumnezeiască înaintea ucenicilor şi poporului de multe ori şi pînă atunci, dar pe Muntele Thaborului El le-a arătat chiar şi Fiinţa Lui Dumnezeiască. Vederea Dumnezeirii Lui, şi auzirea mărturisirii dumnezeieştii Lui firi de Fiu al lui Dumenezu de către însuşi Tatăl - această faptă trebuie să îi fi ajutat şi mîntuit pe ucenici de lepădare în zilele cumplite ale prinderii, schingiuirii şi Răstignirii Lui pe Cruce. Această faptă le-a întărit lor credinţa în El şi în Biruinţa Lui finală.




Sfîntul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohida, Vieţile Sfinţilor însoţite de întări, Cugetări, Luări aminte şi Predici pentru fiecare zi a anului, voi. II, iulie – decembrie, traducere, tabel cronologic şi note: Mihaela Grosu, Editura Cartea Ortodoxă.